13 oct. 2010

nu-mi mai găsesc zenul. și tocmai acum, în această toamnă am mare nevoie de el, iar fiecare zi care trece fără el îmi crește îngrijorarea la cote insuportabile. mai grav este că îmi scade confortul cu mine însămi.

când m-am urcat în autobuz m-am bucurat ca niciodată. mirosea a portocale. atât de lipit mi-a rămas în minte, încât la destinație tot ce am vrut a fost o portocală, și bine c-am găsit-o.
la întoarcere, în metrou mirosea a spirt, a spital. mi-a revenit în cap acea toamnă lungă și tristă. îmi aduc deseori aminte de ea, cât de înnorată și ploioasă a fost. așteptarea dimineață, cursurile sărite, asistentele, doctorii, holurile și etajele. pachetele de winston lights cu 10 țigări. lumina becului de pe stradă. prinsul ultimului autobuz. primi fulgi ai acelei ierni. dormitul pe scaun, disperarea. limitele împinse dincolo de posibil. iarna. moartea.

1 comentarii:

alexander spunea...

aproape o poezie. frumoasa zicere. :)

Trimiteți un comentariu